"Doamnei profesoare, cu dragoste"

Am citit un articol de-al lui Lucian Mândruţă în Dilema Veche, ultimul număr, legat de povestea de la tv cu profesoara din Bucureşti, cu elevul care s-a aruncat de la balcon, u all surely know the story. Mi s-a părut super super interesant şi sunt total de acord cu ce e scris în cadrul articolului. Chiar cred că merită citit, fie că sunteţi la curent cu toată povestea sau nu.


"În caz că cineva întreabă, eu sunt pentru amorul cu doamna profesoară. Iar în cazul extrem în care chiar trebuie să dau explicaţii, poftim: dragostea e un lucru natural. Să te baţi cu ea e ca şi cum te-ai opune ploii, durerii de burtă după prune cu apă sau rating-ului la ore târzii, pe ecranele pe care scrie senzaţional - noi dezvăluiri!.

Dragostea cu doamna profesoară nu e doar un drept inalienabil al liceanului - e chiar un semn de normalitate. Să iubeşti o femeie mai în vârstă, frumoasă şi deşteaptă e oricum mai bine decât o colegă proastă şi urâtă. E o dovadă de bun-gust, iar Dumnezeu ştie că avem nevoie de un transport umanitar de simţ artistic în liceele noastre! Pe lângă asta, să recunoaştem, amorul împlinit cu cea mai frumoasă profesoară din şcoală e un vis vechi al omenirii de liceu. E fantasma noastră, de toate zilele şi vacanţele. E orizontul magic al maturităţii, visul împărtăşit cu toţi colegii de ţigară din curtea şcolii, speranţa care, de multe ori, ne face să mai înghiţim încă o oră de mate după una de bio după una de chimie. Pentru că avem dirigenţie azi, cu Ea!

Dar motivul cel mai simplu pentru care sunt de acord cu dragostea dintre cei doi (chiar sfârşită trist, dar nu din vina iubirii, ci a iubiţilor) este că toată lumea pare împotriva ei. Şi asta e suspect. Avem în ţara asta o istorie a majorităţilor exagerate, începând cu 20 mai 1990 şi terminând cu echipa naţională de fotbal. Avem o istorie a majorităţilor morale, care cred că homosexualii trebuie luaţi cu pietre, papistaşii daţi afară din biserică, femeile măritate trimise la cratiţă. Avem o opinie publică care abia aşteaptă să se implice în cîte-o cauză retrogradă, în numele familiei, stabilităţii naţionale sau chiar fără nici un nume, aşa, de chichi.

Evident, pe doamna profesoară or s-o dea afară din învăţămînt. Oricum, ar fi trebuit să plece: povestea asta îngrozitor de publică nu-i mai permite să predea şi să mai fie şi ascultată. Însă n-ar trebui să ne grăbim cu oprobriul doar pentru că ea trăieşte, iar iubitul minor e mort. Părinţii lui, care au acceptat situaţia şi se răzvrătesc acum împotriva ei ar trebui să dea dovadă de consistenţă: cînd au greşit, de fapt, atunci sau acum? Şi mai ales ar putea să nu se mai învinovăţească (aşa cum îmi închipui că o fac). Copilul lor era major, iar asta a fost decizia lui. Moartea lui merită să fie respectată, nu obligatoriu răzbunată.

Acum cîţiva ani, mulţi, mulţi, în liceu, am cunoscut o fată, cu care am rămas amic şi mai mulţi ani, pînă în ziua în care s-a sinucis. Terminase două facultăţi, se măritase şi nu era fericită. Cum nu fusese – cred – niciodată cu adevărat. Într-o zi am aflat de moartea ei, şi m-am străduit să par surprins. Însă n-am fost, pentru că în multe privinţe, am crezut întotdeauna că moartea i se potrivea cel mai bine. Era felul ei de a fi, întunecat şi sumbru, profund şi perfect lucid. Poate fi un lucru crud de spus, mai ales cînd ştii că s-ar putea să citească şi părinţii. Dar e adevărat: unii oameni se nasc să se zbată pentru viaţă, pînă la capăt. Iar alţii sînt sortiţi să pună, cu moartea lor înainte de vreme, un semn de întrebare pe întreaga aventură umană.

O vorbă şi pentru colegii care ne-acuză că facem din drama asta ocazie de rating. Păi, domnilor inchizitori, dacă e să ardem televizorul în piaţa publică, eu zic să scoatem acolo, să meargă focul mai bine, şi vreo cîteva tone de cărţi. Să-l ardem pe Sofocle care descrie cazul scandalos al iubirii carnale al unui tînăr pentru mama lui pe care n-o recunoaşte la timp, cu cîteva crime şi violenţe în background. Dar şi pe jurnalistul Dostoievski, care sub titlul senzaţionalist Crimă şi Pedeapsă relatează cu mult mai pe larg decît OTV-ul fapte pedepsite cu închisoarea de pînă la 25 de ani… De fapt, dacă e să pedepsim ceva în toată povestea asta, aceea e natura umană. Începeţi dumneavoastră, vă rog – vin şi eu mai tîrziu."

Genial, cum ar spune cineva :)