Titlu mare (şi la propriu şi la figurat) în majoritatea ştirilor online de astăzi: "Vadim a presimţit moartea Patriarhului." Şi prezentând problema pe scurt: http://www.evz.ro/article.php?artid=316287.
Şi iată că toată lumea visează, dar Vadim Tudor a fost alesul de această dată. Comentând puţin declaraţia de mai sus, oare chiar era un vis ieşit din comun sau pur şi simplu un vis indus de ideea că până la urma urmei, Patriarhul, ca om, la vârsta de 92 ani, avea dreptul să moară? Eu susţin a doua variantă. Şi nu cred că după moartea Teoctistului urmează sfârşitul lumii, sfârşitul nostru ca naţiune sau alte idei auzite în cadrul ediţiilor de ştiri. Nu este o tragedie că cel dintâi al Bisericii Ortodoxe Române a murit ieri la 92 de ani. Nu era normal să se întâmple şi acest lucru la un moment dat? Rămân însă uimită de diferitele declaraţii apărute în presă, ca şi cea a liderului PRM. Oare chiar este potrivită în aceste circumstanţe? De ce nu poţi renunţa la astfel de afirmaţii şi să transmiţi doar câteva cuvinte frumoase şi de apreciere referitor la existenţa sa? De ce nu înţelege dnul. Vadim Tudor că lumea e câtuşi de puţin interesată de faptul că a avut acest vis "revelator"? Oricum..presa rămâne presă.
Ca să închei în mod glorios, pe când următorul cutremur dnule. Vadim Tudor?
Tuesday, July 31, 2007
Monday, July 23, 2007
lalala...
Trebuie să recunosc că pur şi simplu mi-a fost lene să mai scriu pe blog. Şi lenea persistă >:)
Ce prostii am mai făcut? Now I'm really into driving lessons hi hi hi. Daaaa, şi e super super super.
În rest, deasupra. E adevărat :) Revin.
Saturday, June 16, 2007
Ssssimply gorgeous!
I-am găsit pe un site şi sunt pur şi simplu adorabili. Şi par şi 36 ;))
p.s. atât pe azi, restul când mă trezesc. din aburi.
Thursday, June 14, 2007
Great!
Consiliul local al unui orăşel din Louisiana a votat în unanimitate o propunere prin care purtatul pantalonilor care lasă la vedere lenjeria devine o infracţiune. Infracţiune sancţionată cu 500 de coco. Şi cică statele aparţinând U.S. adoptă o grămadă de legi aiurea. Asta mi se pare excelentă! Păi ce mă interesează pe mine când merg şi eu ca omu', cu şunci în plus sau în minus (da da, noi toate fetele vrem mereu să slăbim), să beau un suc sau să mănânc undeva şi dau cu ochiu' de underwearu' lu' Gicuţa de la masa din faţă, sau poate chiar şi mai rău, din stânga sau dreapta mea? Păi pe româneşte acu', nu vreau să-ţi văd chiloţii, fatoooo! Stimabilelor, ţineţi-vă pantalonii pe voi. N-o să fiţi remarcate de nici un Gicu în felul ăsta. Doar poate unul amator de aur în exces şi mp3 player cu manele la maxim. Dar, watch out, cică s-au emancipat şi ei acum, după intrarea în UE ;)
Acum cel mai tare, că tot mi-am adus aminte, ştiaţi că există fund de ţopinelă? Fund special parcă pentru ţoape. Un model mai dreptunghiular, ieşit in relief în partea de sus şi aproape invizibil în partea inferioară, de obicei cu pantalonii mulaţi pe dânsul, cu saboţi în picioare şi cu pedichiura de mult uitată, de o culoare roşu spre roz. Ei, specimene de-astea găsiţi prin tramvaie mai ales and trust me, u'll understand. E enervant să vezi aşa mulţi dobitoci pe cm2. Într-un post viitor despre mascara în tramvai ;))
p.s. ţineţi pantalonii pe voi să nu vă vedem cu toţii aţele!
Acum cel mai tare, că tot mi-am adus aminte, ştiaţi că există fund de ţopinelă? Fund special parcă pentru ţoape. Un model mai dreptunghiular, ieşit in relief în partea de sus şi aproape invizibil în partea inferioară, de obicei cu pantalonii mulaţi pe dânsul, cu saboţi în picioare şi cu pedichiura de mult uitată, de o culoare roşu spre roz. Ei, specimene de-astea găsiţi prin tramvaie mai ales and trust me, u'll understand. E enervant să vezi aşa mulţi dobitoci pe cm2. Într-un post viitor despre mascara în tramvai ;))
p.s. ţineţi pantalonii pe voi să nu vă vedem cu toţii aţele!
Wednesday, June 13, 2007
"Doamnei profesoare, cu dragoste"
Am citit un articol de-al lui Lucian Mândruţă în Dilema Veche, ultimul număr, legat de povestea de la tv cu profesoara din Bucureşti, cu elevul care s-a aruncat de la balcon, u all surely know the story. Mi s-a părut super super interesant şi sunt total de acord cu ce e scris în cadrul articolului. Chiar cred că merită citit, fie că sunteţi la curent cu toată povestea sau nu.
"În caz că cineva întreabă, eu sunt pentru amorul cu doamna profesoară. Iar în cazul extrem în care chiar trebuie să dau explicaţii, poftim: dragostea e un lucru natural. Să te baţi cu ea e ca şi cum te-ai opune ploii, durerii de burtă după prune cu apă sau rating-ului la ore târzii, pe ecranele pe care scrie senzaţional - noi dezvăluiri!.
Dragostea cu doamna profesoară nu e doar un drept inalienabil al liceanului - e chiar un semn de normalitate. Să iubeşti o femeie mai în vârstă, frumoasă şi deşteaptă e oricum mai bine decât o colegă proastă şi urâtă. E o dovadă de bun-gust, iar Dumnezeu ştie că avem nevoie de un transport umanitar de simţ artistic în liceele noastre! Pe lângă asta, să recunoaştem, amorul împlinit cu cea mai frumoasă profesoară din şcoală e un vis vechi al omenirii de liceu. E fantasma noastră, de toate zilele şi vacanţele. E orizontul magic al maturităţii, visul împărtăşit cu toţi colegii de ţigară din curtea şcolii, speranţa care, de multe ori, ne face să mai înghiţim încă o oră de mate după una de bio după una de chimie. Pentru că avem dirigenţie azi, cu Ea!
Dar motivul cel mai simplu pentru care sunt de acord cu dragostea dintre cei doi (chiar sfârşită trist, dar nu din vina iubirii, ci a iubiţilor) este că toată lumea pare împotriva ei. Şi asta e suspect. Avem în ţara asta o istorie a majorităţilor exagerate, începând cu 20 mai 1990 şi terminând cu echipa naţională de fotbal. Avem o istorie a majorităţilor morale, care cred că homosexualii trebuie luaţi cu pietre, papistaşii daţi afară din biserică, femeile măritate trimise la cratiţă. Avem o opinie publică care abia aşteaptă să se implice în cîte-o cauză retrogradă, în numele familiei, stabilităţii naţionale sau chiar fără nici un nume, aşa, de chichi.
Evident, pe doamna profesoară or s-o dea afară din învăţămînt. Oricum, ar fi trebuit să plece: povestea asta îngrozitor de publică nu-i mai permite să predea şi să mai fie şi ascultată. Însă n-ar trebui să ne grăbim cu oprobriul doar pentru că ea trăieşte, iar iubitul minor e mort. Părinţii lui, care au acceptat situaţia şi se răzvrătesc acum împotriva ei ar trebui să dea dovadă de consistenţă: cînd au greşit, de fapt, atunci sau acum? Şi mai ales ar putea să nu se mai învinovăţească (aşa cum îmi închipui că o fac). Copilul lor era major, iar asta a fost decizia lui. Moartea lui merită să fie respectată, nu obligatoriu răzbunată.
Acum cîţiva ani, mulţi, mulţi, în liceu, am cunoscut o fată, cu care am rămas amic şi mai mulţi ani, pînă în ziua în care s-a sinucis. Terminase două facultăţi, se măritase şi nu era fericită. Cum nu fusese – cred – niciodată cu adevărat. Într-o zi am aflat de moartea ei, şi m-am străduit să par surprins. Însă n-am fost, pentru că în multe privinţe, am crezut întotdeauna că moartea i se potrivea cel mai bine. Era felul ei de a fi, întunecat şi sumbru, profund şi perfect lucid. Poate fi un lucru crud de spus, mai ales cînd ştii că s-ar putea să citească şi părinţii. Dar e adevărat: unii oameni se nasc să se zbată pentru viaţă, pînă la capăt. Iar alţii sînt sortiţi să pună, cu moartea lor înainte de vreme, un semn de întrebare pe întreaga aventură umană.
O vorbă şi pentru colegii care ne-acuză că facem din drama asta ocazie de rating. Păi, domnilor inchizitori, dacă e să ardem televizorul în piaţa publică, eu zic să scoatem acolo, să meargă focul mai bine, şi vreo cîteva tone de cărţi. Să-l ardem pe Sofocle care descrie cazul scandalos al iubirii carnale al unui tînăr pentru mama lui pe care n-o recunoaşte la timp, cu cîteva crime şi violenţe în background. Dar şi pe jurnalistul Dostoievski, care sub titlul senzaţionalist Crimă şi Pedeapsă relatează cu mult mai pe larg decît OTV-ul fapte pedepsite cu închisoarea de pînă la 25 de ani… De fapt, dacă e să pedepsim ceva în toată povestea asta, aceea e natura umană. Începeţi dumneavoastră, vă rog – vin şi eu mai tîrziu."
Genial, cum ar spune cineva :)
"În caz că cineva întreabă, eu sunt pentru amorul cu doamna profesoară. Iar în cazul extrem în care chiar trebuie să dau explicaţii, poftim: dragostea e un lucru natural. Să te baţi cu ea e ca şi cum te-ai opune ploii, durerii de burtă după prune cu apă sau rating-ului la ore târzii, pe ecranele pe care scrie senzaţional - noi dezvăluiri!.
Dragostea cu doamna profesoară nu e doar un drept inalienabil al liceanului - e chiar un semn de normalitate. Să iubeşti o femeie mai în vârstă, frumoasă şi deşteaptă e oricum mai bine decât o colegă proastă şi urâtă. E o dovadă de bun-gust, iar Dumnezeu ştie că avem nevoie de un transport umanitar de simţ artistic în liceele noastre! Pe lângă asta, să recunoaştem, amorul împlinit cu cea mai frumoasă profesoară din şcoală e un vis vechi al omenirii de liceu. E fantasma noastră, de toate zilele şi vacanţele. E orizontul magic al maturităţii, visul împărtăşit cu toţi colegii de ţigară din curtea şcolii, speranţa care, de multe ori, ne face să mai înghiţim încă o oră de mate după una de bio după una de chimie. Pentru că avem dirigenţie azi, cu Ea!
Dar motivul cel mai simplu pentru care sunt de acord cu dragostea dintre cei doi (chiar sfârşită trist, dar nu din vina iubirii, ci a iubiţilor) este că toată lumea pare împotriva ei. Şi asta e suspect. Avem în ţara asta o istorie a majorităţilor exagerate, începând cu 20 mai 1990 şi terminând cu echipa naţională de fotbal. Avem o istorie a majorităţilor morale, care cred că homosexualii trebuie luaţi cu pietre, papistaşii daţi afară din biserică, femeile măritate trimise la cratiţă. Avem o opinie publică care abia aşteaptă să se implice în cîte-o cauză retrogradă, în numele familiei, stabilităţii naţionale sau chiar fără nici un nume, aşa, de chichi.
Evident, pe doamna profesoară or s-o dea afară din învăţămînt. Oricum, ar fi trebuit să plece: povestea asta îngrozitor de publică nu-i mai permite să predea şi să mai fie şi ascultată. Însă n-ar trebui să ne grăbim cu oprobriul doar pentru că ea trăieşte, iar iubitul minor e mort. Părinţii lui, care au acceptat situaţia şi se răzvrătesc acum împotriva ei ar trebui să dea dovadă de consistenţă: cînd au greşit, de fapt, atunci sau acum? Şi mai ales ar putea să nu se mai învinovăţească (aşa cum îmi închipui că o fac). Copilul lor era major, iar asta a fost decizia lui. Moartea lui merită să fie respectată, nu obligatoriu răzbunată.
Acum cîţiva ani, mulţi, mulţi, în liceu, am cunoscut o fată, cu care am rămas amic şi mai mulţi ani, pînă în ziua în care s-a sinucis. Terminase două facultăţi, se măritase şi nu era fericită. Cum nu fusese – cred – niciodată cu adevărat. Într-o zi am aflat de moartea ei, şi m-am străduit să par surprins. Însă n-am fost, pentru că în multe privinţe, am crezut întotdeauna că moartea i se potrivea cel mai bine. Era felul ei de a fi, întunecat şi sumbru, profund şi perfect lucid. Poate fi un lucru crud de spus, mai ales cînd ştii că s-ar putea să citească şi părinţii. Dar e adevărat: unii oameni se nasc să se zbată pentru viaţă, pînă la capăt. Iar alţii sînt sortiţi să pună, cu moartea lor înainte de vreme, un semn de întrebare pe întreaga aventură umană.
O vorbă şi pentru colegii care ne-acuză că facem din drama asta ocazie de rating. Păi, domnilor inchizitori, dacă e să ardem televizorul în piaţa publică, eu zic să scoatem acolo, să meargă focul mai bine, şi vreo cîteva tone de cărţi. Să-l ardem pe Sofocle care descrie cazul scandalos al iubirii carnale al unui tînăr pentru mama lui pe care n-o recunoaşte la timp, cu cîteva crime şi violenţe în background. Dar şi pe jurnalistul Dostoievski, care sub titlul senzaţionalist Crimă şi Pedeapsă relatează cu mult mai pe larg decît OTV-ul fapte pedepsite cu închisoarea de pînă la 25 de ani… De fapt, dacă e să pedepsim ceva în toată povestea asta, aceea e natura umană. Începeţi dumneavoastră, vă rog – vin şi eu mai tîrziu."
Genial, cum ar spune cineva :)
Friday, June 8, 2007
Ok..Home..
Ok, bun am ajuns acasă. And now comes the moment to pop out THE question: "şi acu ce?" Bun bun, eram very happy că vin acasă şi acum ce mai fac? Mi-a cam trecut :) Nu mai e nimic ca înainte, deja ca să-mi pun lucrurile trebuie să le mut pe altele, camera mea a devenit depozit de all the crap that we don't use; nu mai e mult până "Ştefaniiiiiaaaaa, stinge lumina că e târziu!!" şi tot aşa :) Să vedem mai bine cât mă ţine de data asta până mă cert cu mama
Eh, de-abia m-am trezit, e soare, e frumos şi tre să găsesc cu siguranţă ceva de făcut. Ies la plimbare laterz. :D
Wednesday, June 6, 2007
Yawn
Mi-e somn.
Mă uit la meci. Frumoasă culoarea stadionului. E trendy. Poate nu ia iar România gol în ultimul minut. De fapt cred că sunt culorile de la televizor. Dar oricum gazonul e trendy. E trendy să ai gazon la casă şi floricele. Eu vreau leagăn. De când sunt mică vroiam o casuţă cu leagăn.
Mi-e somn.
Mâine plec acasă. Yeeee! I will miss this place 4 the summer. Şi urmează plictiseala de acasă pentru că bineînţeles lumea nu a venit încă. Sau, cel puţin, lumea care mă interesează pe mine :) Turcia la sfârşitul lunii. 10 zile de soare. Yupii!
Mi-e somn iar.
Urmează În gura presei, răsfoit puţin un număr din Luxury&Famous, tks 2 my best friend forever şi probabil somn de voie. Mâine e mult de umblat. 400 km. Yuck! Wish me luck!
Subscribe to:
Posts (Atom)
